Până la un punct, experiențele culturale ale artiștilor români sunt identice.
Cultura mea vizuală, fondată pe albume cu reproduceri, era (și încă mai este în parte) o cultură-surogat, de înlocuire și, de aceea aproximativă, fapt care a făcut ca judecățile mele de valoare, estetice, să fie eronate (într-o oarecare măsură). Prin urmare, în momentul în care am pus piciorul în muzeele occidentale, m-am aflat în situația de a reface sau de a crea o „ediție revăzută și adăugită” a culturii mele vizuale.
Nici eu nu am avut o școală mai bună decât natura și muzeul.
Învățătura primită în clasele de școală (la toate nivelurile) a fost minimală în raport cu învățămintele pe care le-am tras parcticând pictura după natură. Până în zorii artei postmoderne, studiul după natură a și fost fundamentul experienței artistice. Orice artist, fie el pictor sau sculptor, până să-și dea în vileag propria sensibilitate și punctul de vedere, trebuia să treacă obligatoriu prin proba studiului după natură, prin încercarea frământării pe subiect și prin testul frământăturii materiei plastice. Intrat la înalta școală a picturii, într-o vreme în care orice experiență formatoare era teoretic posibilă, eu am ales studiul clasic, independent de predispoziția cunoscută a școlii spre academism. La un moment dat, în decursul anilor de cercetare figurativă, m-am trezit cu opțiunea spre artele gestual-abstracte, la care relativ curând am și renunțat, părându-mi-se că era prea „informală” (în spiritul curentului consacrat) pentru ce și cât aveam eu de spus. Preocuparea pentru calitatea gestului pictural, pentru puterea expresivă a urmei și pentru puritatea abstractă a picturii, mi s-a părut prea măruntă, neimportantă, în raport cu preocuparea pentru pictura cu mesaj, în folosul oamenilor. Conștiința misionară că nu pictura ca pictură va putea schimba lumea, ci pictura etică, nu-mi dădea pace. M-am convins atunci că pe mine nu mă interesează libertatea ca degajare totală de orice constrângere privind reprezentarea vizuală, ci libertatea de a spune ceva. Libertatea absolută e doar o idee( și ea constrângătoare) sau doar o senzație (limitată volițional) și nu face pe nimeni mai bun, mai real. Dacă-i adevărat că omul e condamnat la sens, atunci e adevărat și că libertatea de a spune ceva este- pentru un pictor ca mine, o datorie morală, ceea ce pare să fie mai mult decăt a da expresie plastică libertății.
Practică pictoricească în muzeu, dea binelea, nu mai face nimeni. Vechiul obicei de a te școli făcând reproduceri după maeștri e demult perimat, iar exercițiul de măiestrie, propriu-zis, este desuet. Așa încât, muzeul „marilor capodopere” a rămas pentru profesioniștii artei un mediu al dialogului imaginar, un suport al observației teoretice și desigur un temei de aprofundare a culturii vizuale.
Și pe mine, muzeul m-a calibrat, în sensul că el mi-a dat un număr de valori artistice în funcție de care mi-am aliniat opțiunile estetice și mi-am precizat direcția de orientare a creației de pictură. Ce aș mai fi eu, de pildă, fără delicatețea icoanelor lui Rubliov, sau fără linia de sensibilitate cromatică dintre Tițian, Corot ți Luchian? Când pictez în atelier, toate tablourile-ferestre ale muzeului meu imaginar sunt deschise.
