duminică, 8 februarie 2026
În centrul rostirii umane
În centrul rostirii umane viază înnăscut un protosimț sinestezic a cărui noimă este să țină laolaltă simțurile firești într-o unitară și fenomenală realitate, sub forma unui acord. De acest acord, singurul în stare să suscite adevărate emoții estetice, au cunoștință mai cu seama creatorii și nu-i de mirare că ei sunt cei dintâi oameni care pot face vorbele să aibă gust, culorile să vibreze sonor, sunetele să plăsmuiască vederi, iar vederile să înmiresmeze gânduri. Când eu de pildă, pictând, îmi așez urechea pe sentiment și ochiul sub ascultare, nu fac altceva decât să fiu atent la tonul și timbrul acordului meu intim și la mișcarea sufletului spre dreapta cumpănă a armoniei.
Să fii ființă rezonantă, în acord cu tine însuți și cu lumea lui Dumnezeu, pare pentru un creator de azi un deziderat depășit. Dar, în acest caz, se uită că mult râvnita noutate absolută nu se află în dezacordul permanent față de firesc, nici în îndrăzneala fățișă împotriva normalității, ci în acordul interior al datului personal liber cultivat, asumat și consfințit de palpitul inimii.
Vechi de când lumea și pururea nou, acordul este expresia frumuseții noastre lăuntrice.
A spune și a nu spune, în același timp
„Unii nu pot să înțeleagă că un lucru îl și spui, și nu îl spui”. (Horia Bernea /Câteva gânduri despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare)
Bernea o spune în sensul gândirii antinomice la români, unde conținuturile etice- pozitive, pot atinge, prin exces, contrariul lor negativ.
Așa e imaginea: spune și nu spune, în același timp.
1.O imagine de tip artistic- creată, produsă, pictată, nu este niciodată o simplă vedere (înregistrată mecanic), ci ea este întotdeauna o gândire cu intenția de a face văzut. Ce? O facere expresivă sau un conținut ideatic, o viziune. Prin urmare, o imagine de artă spune mai mereu ceva, evident nu în felul în care o face un text. Citirea imaginii de artă se face cu simțirea conjugată cu înțelegerea . Vederea ca simțire înțelegătoare deslușește, decriptează, interpretează, traduce și formulează frazeologic înțelesurile sau sensurile posibile ale imaginii, fără să poată însă a o epuiza vreodată în cuvinte. 2.Este foarte cunoscut faptul că o imagine a cărei semnificație este consacrată, dacă este folosită în exces, atinge contrariul ei, se dezbracă de sens și nu mai spune nimic. Se demonetizează. Simțirea înțelegătoare refuză să adere la calitatea imaginii și astfel ea se depreciază. Așa s-a întâmplat cu imaginea simbolurilor creștine, uzate înainte de ‘89 prea mult ca monedă de dizidență sau de ariergardă tradiționalistă, ca monedă critică de supra sau sub apreciere, ori ca monedă de afirmare a apartenenței religioase, pur și simplu. Recurența motivului ortodox a făcut ca în arta românească contemporană- de până în ‘89, să se petreacă plinul până la refuz, de care arta românească contemporană- de după ‘90, s-a delimitat, uneori cu o destructivă vehemență.
3. Eu însumi încă de la începuturile mele de pictorisitor, am înțeles că „un lucru îl spui, și nu-l spui” deopotrivă; că dincoace de statutul imaginii de „a spune și a nu spune” în același timp, aș face bine să fiu subtil în mărturisire și discret în producerea pictoricească a mărturiei și că înțelept aș fi dacă evidența credinței mele și claritatea mesajului meu- creștin, le-aș face într-un mod nou, la care privitorul (oricare ar fi el, drept sau necredincios), să poată adera. Liniștit. În tihnă. Cu mintea trează.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)