D29112015/"Nina în verde"(N.Tonitza-Muzeul Zambaccian) îmi aduce aminte de studiile mele de licean.Mi se părea atunci (pentru că mi se impunea!) că lucrările mele nu merg destul de departe în studiu,că le lipseşte aprofundarea pe formă,sau că formelor le lipseşte aşezarea în spaţiu,că sînt plate.Îmi aduc aminte că mă mulţumeam (precum Tonitza-în unele "cazuri")să fixez armonic (în culori) şi proporţional corect (în raporturi de forme) o figură în cadru.Mi se părea (pentru că mi se spunea!) că studiul făcut la prima simţire nu-i destul,şi că a-l opri din mers,înseamnă a-l păstra într-o stare de superficialitate.Nimic mai fals!Proasta şcoală a academismului searbăd mi-a inoculat un demers-adică,un mers către un scop final,greşit.Dumnezeu ştie cît de tare m-am împotrivit mersului către un soi de moarte a lucrărilor mele,în acelaşi timp în care m-am silit să-mi depăşesc aşa zisa stare de "superficialitate".Ce rău îmi pare că nu mai am nici un studiu din perioada liceeană?! Mă gîndesc acum că adevărata şcoală de artă,nu e învăţămîntul sistematizat-după nişte rigori academice,aplatizant-după o platformă de reguli reprezentaţionale,şi uniformizant-după un model de calibrare estetică,ci muzeul,şi nu o sumă de constrîngeri înţelegătoare,ci o grămadă de libertăţi cercetătoare.Îmi dau seama acum că adevărul lui Tonitza trebuia să fie pentru mine (şi-ntr-un fel ascuns a şi fost!) mai tare decît orice lecţie de aprofundare rigoristă.Ani la rînd,mi-am omorît (sau doar nimicnicit) prima bucurie de a picta cu pretinsul scop al "studiului terminat".De ce să pictezi altfel decum simţi?În locul constrîngerii predate şi cerute,e de preferat libertatea asumată,alegerea personală.Calea marii arte (după cum ne-o arată MUZEUL)aceasta este: să fii tu însuţi,liber şi asumat.
