Desemne de conștiință - Binecuvîntarea noastră

V180820171235H/ De ce pictez ceea ce pictez? Dar oare cum pictez? Cu ce stare? Cu ce gând? Oare nu-i pictura mea un îndemn la întrebare? Cine suntem? Și oare ce suntem? Cu ce rost? Cu care sens? Oare nu cu suflare de viață dumnezeiască trăim? Oare n-avem suflet? Ori n-avem noi, oare, un petec de cer din cel de deasupra cerurilor, coborât în inimile noastre? DUMNEZEU ESTE CU NOI! Oare suntem în ascultarea Lui? Unde ne este nouă Cuvântul Lui? Porunca Lui? Icoana Lui? Cu ce ne hrănim noi sufletele, oare? Cu ce le îmbrăcăm? Le păstrăm pe ele, oare, în curăție? Oare nu le întinăm? Și oare nu le primenim? Oare nu în beteala firii ne urzim cămașa mântuirii? Sau, oare, nu din lumină e țesută cămașa Învierii? Nu cu Hristos ne îmbrăcăm noi, prin credință? Nu cu patimile Sale, oare? Nu cu răstignirea Sa? Sau, oare, nu cu înălțarea Sa ne îmbrăcăm, crezând în El? Oare nu cu însăși Crucea Sa ne vom îmbrăca? Oare nu cu nădejdea veșnicei petreceri în ceruri ne vom înarma? Oare nu cu smerenie lupta cea bună, sfințitoare, vom lupta? HRISTOS ESTE TĂRIA NOASTRĂ! FĂRĂ EL NIMIC NU PUTEM. Dar, oare, nu cu dor de Dumnezeu ardem pe dinlăuntru? Nu cu flacăra dragostei lui Dumnezeu ne înbunăm? Oare nu în dogoarea iubirii dumnezeiești ne lămurim? Oare, crezând, nu vom fi noi înșine o icoană vie? Nu vom fi noi înșine, oare, o biserică în mers triumfătoare? Și, oare, mergând, nu vom spune lumii întregi că HRISTOS TRĂIEȘTE ÎN NOI și că noi avem viață în Hristos? Oare nu vom mărturisi? „Iată Omul” – a spus Pilat, arătându-L pe Hristos. Oare nu vom afla în El chipul și asemănarea noastră? Oare nu Îl vom urma? CELUI CE PE TOATE LE ȚINE ÎN FIINȚĂ Îi vom întoarce spatele? FAȚA CELUI PREAÎNALT, O vom ascunde? ÎMBRĂȚIȘAREA DRAGOSTEI NEMĂRGINITE o vom refuza? Ne vom ridica noi, oare, în lumină? Vom crește, oare, către binecuvântarea noastră? Oare nu ne vom trezi? Din somnul păcatelor noastre oare nu ne vom trezi? De întunericul somnului până când ne vom lăsa cuprinși? Sau ochiul lăuntric până când îl vom ține întors de la Lumină? Până când nu vom vedea? HRISTOS ESTE ÎN MIJLOCUL NOSTRU. Între noi. În inima noastră. Acum și pururea.

Desemne de conștiință - Restaurarea omului

S150720171207H/ Printre oamenii din jurul meu sunt unii pierduți. Întorși cu spatele la Dumnezeu. Rătăciți, ar fi cuvântul potrivit, pentru că la Dumnezeu există pururi nădejde pentru oricare. Zilnic, însă, primesc, vin peste mine, semnalele unei umanități plecate din firescul originar, ieșite din matca bunei rânduieli, scăpate de sub ordinea dreptei viețuiri, libere după poftă și plăcere, rătăcită, poate definitiv. Pentru această umanitate sunt pictorisitor. Adică, un pictor care mărturisește. O credință. Un crez. Un Dumnezeu.

Omul trebuie restaurat. Din nou! Prin credință, în biserică. Cred că rostul omului meu, așa cum îl pictez, este să arăt că OM-ul, în cea mai bună variantă a lui, ca sens și devenire, nu se poate realiza decât prin credința în Hristos într-una sobornicească și apostolică Biserică. Omul deplin există pentru că l-a făcut posibil Iisus Hristos. Există și calea regală de a ajunge la omul deplin, pentru că ne-a arătat-o CEL CE S-A COBORÂT PE SINE ca să ne putem înălța, noi toți, prin el. OM-ul căii regale! Acesta-i omul pe care îl descopăr. Acesta-i omul pe care-l arăt. Ceea ce spun în lucrările mele ca pentru mulți, spun, în primul rând, pentru mine. Ca să-mi fie și mie îndemn. Și îndrumare. Spre mai curată omenie.

Desemne de conștiință - Condiția umană

M140520141332H / Numai în perspectivă creștină datul omului e complet și istoria lui întreagă. Și numai în această perspectivă, Adam e contemporanul meu și întruparea Domnului mereu actuală. Oare nu Biserica este cea care mă pune într-o astfel de perspectivă? Sau oare nu în Liturghie Adam e într-una recent, iar Noul Adam-Hristos încă odată răstignit și înviat? Oare nu sunt eu, ca persoană, un Adam recapitulat, pentru care Întruparea, Patimile și Învierea lui Hristos, încă odată, s-au reactivat? Dacă Hristos nu-i înviat de-a pururi acum și dacă Adam nu-i iertat de-a pururi din nou în fiecare om, la ce bun credința? Sau despre ce iertare vorbim dacă Adam nu e recent în fiecare din noi? Și ce mântuire clamăm dacă Hristos nu se răstignește pentru fiecare din noi?

J280820141156H/ Un fir de lumânare suntem. Mai lung sau mai scurt. De cincizeci sau de optzeci de ani. Care se mistuie. Încet și sigur. Pentru ce? Cu ce urmare?

D180120151151H/ Nesimțirea față de propria ființă, nepăsarea față de aproapele nostru și ignoranța față de Dumnezeu fac, prin însumare, întunericul din om.

V030620161009H/ Memoria a ceea ce sunt pentru mine este egală cu memoria timpului trăit. În afara timpului trăit, eu sunt doar un trecător prin carnea și oasele mele. Nichita-Poetul scria undeva că „un om este ceea ce își aduce aminte despre sine că este”. Deci, eu sunt numai ce trăiesc. Iar carnea și oasele mele nu sunt decît suportul temporal, zidirea ființei mele.

M030120171415H/ Rostul unui om e legat de rostire, rostuire. Virtuțile la creștini nu sunt acelea prin care omul se înalță pe sine, ci cele prin care el se înjosește, după modelul lui Hristos.

S140120172402H/ De când e lumea lume, problemele fundamentale ale omului sunt aceleași. Să nu ni se pară nouă azi că de zburăm pe Lună ne schimbăm condiția umană și că-L  putem elimina pe Dumnezeu din existență.

M140320171431H/ Prin natura sa, omul e credincios Cuvântului care l-a creat, adică lui Dumnezeu. Firescul omului e credința.

S080720170955H/ Firescul omului este să se aprindă în dragostea de Dumnezeu și să ardă de dorul lui.

---

[1] Aceasta este modalitatea aleasă de artist pentru a marca în jurnalul de atelier ziua, luna, anul și ora la care a notat gândul respectiv.

Desemne de conștiință - Primeniri

V220420160858H/ Până la urmă, eu ce fac? Preiau tot ce-mi convine din iconografia bizantină și traduc? Dar făcând asta, oare nu trădez niște sensuri originare? Problema mea n-ar trebui să fie cumva aceea de a adăuga la rostiri sau rosturi vechi sensuri noi? Când concep un înluminat sau un înveșmîntat cu lumină, ori când pun în vederea multora lumina primenirii omului contribui la vechi rostiri cu reînnoite rosturi.

D240420160105H/ Ziceam cândva că înluminat e cel care iese din obscuritatea generală și se așază în Lumină. Azi gândesc mai departe că înluminat este cel care se primenește în Lumină și se lasă pătruns de ea. Din clipa în care Lumina nu mai este un fenomen exterior, devine lucrătoare. Ea clarifică sinele omului. Îl spală. Îl curăță. Și-l face purtător de Lumină. Deci înluminat este omul care s-a făcut pe sine purtător de Lumină, risipind, la rându-i, întunericul din jur.

Desemne de conștiință - Înveșmîntări

S230720161305H/ Intrând în Biserica lui Hristos prin botez, ne îmbrăcăm cu cămașa de zid a Bisericii. Zidirea de carne se îmbracă cu zidirea de piatră. Ieșind în lume din biserica lui Hristos, încreștinați, suntem Biserica umblătoare. Peste tot, oriunde am merge, suntem locaș al Domnului. Peste tot, oriunde am merge, suntem în slujba lui Dumnezeu: cântători, slăvitori, liturghisitori. Peste tot, oriunde am merge, se mișcă în spatele și deasupra noastră cerul cu sfinți.

Pictorisiri - Museikon

M010920151037H/ Eu nu fac picturi, ci pictorisiri. Nu produc tablouri, ci fac imagini cu sens. Iar sensul lor îl vreau mărturisitor. De aceea, picturile mele sunt, de fapt, niște pictorisiri. Pictorisitor este, până la urmă, orice pictor care dovedește angajament ființial în pictura pe care o face. Însă, la o bună parte dintre aceștia, intenția de mărturisire, dacă nu lipsește, este secundară în raport cu intenția originală de reprezentare plastică. Or, la mine, mărturisirea, voința de mărturisire, este cea care-mi ordonează reprezentările în direcția unui mesaj. Dacă pictorisitor este, în genere, tot pictorul care se exprimă pe sine prin forța personalității lui, pictorisitor creștin este acel pictor care, în mod programatic, își propune prin forța credinței lui în Dumnezeu să mărturisească. Prin pictorisire, eu îmi afirm apartenența, îmi descopăr filiația și-mi revelez sensul existenței.

Concepția grafică a afișului pentru expoziția Pictorisiri este semnată de Gabriela Comoli.

Facsimile catalogate

V150820141315H/ Să pictez un înțeles, nu o formulă (împropriată). De pildă, formula curentă de a picta bizantin Chipul lui Hristos începe cu binecunoscuta proplasmă de umbră, peste care se aștern luminile, rând pe rând, urcându-le în strălucire până la alb. Dar această formulă nu arată nimic din Ceea Ce este Hristos în înțelesul Lui de Lumină a lumii. Și-atunci de ce e inutil să cauți, dincolo de formulă, înțelesul spre pictare? Nu de dragul înnoirii icoanei vreau eu să pictez înțelesuri suprafirești, ci de dragul adevărului lor. De ce n-aș încerca și eu să ridic bariera dintre substanța cuvântului sublimat în metaforă și insuflata formulă canonică de reprezentare iconografică? Ce-i drept, din substanța cuvântului scris în Evanghelii s-a hrănit icoana, fără să treacă însă pragul metaforic. Iconarul din vechime mi se pare că și-a construit sensul teologic rezumându-se sau oprindu-se cu strictețe la imaginea din cuvânt. Adică, dacă „pâine” se zicea în cuvânt, pâine se picta. Dar dacă „pâine a durerii” se zicea-n cuvânt, asta nu se putea picta, pentru că acest cuvânt cu sens figurat n-are imagine proprie. Deci iconarul din vechime își restrângea relatarea iconografică la sensul propriu al cuvintelor. Nu imagini văzute în cuvânt vreau eu să pictez, ci înțelesul unor cuvinte pentru care nu există încă imagini.