minunata fire a lucrurilor de a fi: noiembrie 2013

vineri, 8 noiembrie 2013

Respirări

L06081993 / Ceea ce caut nu este o definiţie totală, atotcuprinzătoare sau mult ştiutoare a omului, ci ipostaze ale definirii lui, feluri de oameni-metaforă, sfinţi pe jumătate, pe jumătate trişti./ 1998, martie 21 / Totalei degajări de conţinut şi tendinţei de FORMALizare (în vogă azi) cred c-ar trebui să-i opun intenţii de mesaj, pe un temei bine construit. Plasticităţii orizontuale ar trebui să-i dau verticalitate ideatică. / Brădet, Duminica Paştelui / În faţa Naturii mă simt golit (eliberat) de angoase şi prejudecăţi. Sunt sincer. Între mine şi Natură nu mai pun o terţă şi-nchipuită persoană judecătoare, o virtuală opinie (publică?!) sau vreun curent de „aer” postmodern. Şi sunt liber. În Natură, lucrul meu nu e sofisticat. E direct. Şi scurt, după acuitatea observaţiei, după puterea ştiinţei şi după justeţea execuţiei. Plăcerea cu care descopăr Natura, alegerea locului şi degajarea picturii dau lucrului meu multă viaţă. Între ceea ce văd şi ceea ce fac nu e decât o distanţă în timp. Între „ochi” şi „expresie” e doar cuminţenia mâinii. / 1998 09 15 / Cel puţin jumătate din timpul de lucru reflectez la ce-am făcut şi mă gândesc la ce voi face… Intuiţia, simţirea, cugetarea şi măsura alcătuiesc pătrarul împlinirii mele artistice. / S080720061516H / „En art, la notion de beauté a cédé le pas sur ce qui fait sens. Un sens que donne le regardeur autant que l’artiste.” (Jean-Maurice de Montremy) Va să zică, din perspectiva celor doi termeni de frumos şi de sens, istoria artei se împarte în două epoci distincte: o epocă glorioasă a frumosului, trecută, în care sensul pare să-i fi fost subordonat; şi o epocă victorioasă a sensului, actuală, în care frumosul se limitează la sens, sau în care se crede că numai ceea ce face sens e frumos. / D270820062436H / Unele lucruri pe care le facem cu mai multă sau mai puţină ştire, disparat sau nu, se leagă ca şi când în dosul lor ar exista o conduită ascunsă, tainică. Îmi vine să cred foarte tare în omul tainic. / V150920062336H / Am făcut atâta bine şi-am recuperat (acum mai bine de un an) un fragment dintr-o lucrare la care ţineam. Revederea acestui fragment a înviat un proiect (cel al Înluminaţilor) pe care îl îngropasem în sinea mea. N-am avut la îndemână hârtia cea mai bună pentru prinderea lui în imagine, dar am reuşit să fac câteva schiţe de punere în spaţiu, şi, mai mult, să dau proiectului o extindere interesantă. / V100420092344H / Îmi bate lumina în timpane şi sunt foarte fericit. Pictez. Doamne, ce bine e să ai un rost pe lumea asta! / M140420091157H / Eu sunt ceea ce sunt – creştin şi pictor, în acelaşi timp. Prin pictură fac o mărturisire de credinţă. / M280420091054H / În lucrările Înluminaţilor apar uneori trei rânduri de lumină (care ating corpul): una, care spală capul şi unul din umeri; alta, care spală pieptul, pântecele şi o mână; şi încă una, care spală picioarele. / Uitându-mă lung la lucrările mele bag de seamă că eu situez omul-privitor de partea obscurului în raport cu clarul figurat. Oare situarea lui în această perspectivă nu este ea corectă, ţinând cont de condiţia lui de trecător prin întunecata pustie a acestei lumi ? Oare nu trecerea e de-săvârşirea omului ? / V050220101510H / Cred că orice rost începe cu aşezarea. Şi se termină cu lucrul aşezat. Exact acum zece ani am ieşit din devenirea atelierului meu şi-am intrat în ispita unei alte deveniri. Pictura pe care o vedeam cu sufletul n-am apucat să o pun în lucrare. Lucrul meu n-a avut timp să se aşeze. Starea am păstrat-o. Arde ca o candelă în inima mea. Şi dă lumină mare. Lucrul va urma. Se va aşeza el oare? / Rostul omului este să se aşeze în mântuire. Prima lucrare a omului este asupra lui însuşi. Şi, de aici, primul lui lucru aşezat este credinţa. A doua lucrare a omului este asupra semenilor lui. Şi, de aici, al doilea lucru aşezat este cuvântul, mărturisirea. A treia lucrare a omului este asupra naturii. Şi, de aici, al treilea lucru aşezat este supra-vieţuirea. Treapta supra-vieţuirii prin pictură e oare mântuitoare? / D270620101227H / Înluminat ce înseamnă? Cel care vine în lumină. Cel care iese la vedere. Cel descoperit. Gol. Împărţit. Sau cel ce intră în baia de lumină divină. Cel ce se spală. Se primeneşte. Cel înviat. Şi îmbrăcat cu lumina ca şi cu o haină. / V290120111248H / Sunt într-o mare întârziere. Şi cu nerăbdarea crescută. Defazarea dintre proiectele concepute şi realizarea lor mi se pare enormă. Practic, toate proiectele mele n-au depăşit faza de promisiune sau de posibilitate încă. Din punctul de vedere al momentului de lansare al proiectelor, unele dintre ele au pierdut din „fierbinţeală”, dar ramân totuşi actuale, mocnind. / Vreau să pun un semn de actualitate între ceea ce îmi propun să fac şi ceea ce reuşesc să produc. Vreau să dau corp unei idei în timp real. Vreau ca lucrul meu, devenit în viziunea mea „credibil”, să aibă, fară întârziere, timpul lui imediat de realizare. Nu mai vreau să am lucrări în aşteptare. Ci lucrări în curs de realizare. Vreau să creez şi să produc lucrări la timpul prezent. / S050220111614H / Notez idei. Una după alta, zi de zi, mereu. De parc-aş fi pictor de idei. N-am idei picturale (care să fie ale picturii în mod special), dar am poveşti care se cer spuse în culoare. Am imagini, mai mult sau mai puţin pure, mai mult sau mai puţin simple. Am imagini cu tâlc, imagini ale unui sens, care se cer citite şi care dau de înţeles. Am imagini care sunt literalmente încărcate, nu de figură, ci de text. Am imagini care fac trimitere la, şi care pretind marginalii. Nu sunt un pictor „curat”, a cărui pictură naşte pictură. Ci sunt un pictor tulburat de gândul că are ceva de spus. Nu sunt nici un „pictor cu program”, care pictează o teză, argument după argument. Ci sunt un pictor care propune un mesaj (inspirat sau insuflat, nu știu) şi care susţine un crez. Pictura este modul meu personal de a spune CREZ-ul. / S160720111915H / Dacă ea, pictura, nu cere şi nu poate angaja înţelegerea cuiva înseamnă că e gratuită. După mine, ea trebuie să impresioneze profund. Rostul ei este să umble la fiinţă, să tulbure conştiinţe, să dea de gândit. / M250720121137H / Ideea în-scris-urilor la Peisajele apostolice mă cucereşte. Încă nu ştiu dacă n-ar fi bine să cedez la presiunea acestei idei şi să sacrific ideea primară – de pictură ca un text nescris. Scriind textele, apostolia peisajelor s-ar împlini, s-ar rotunji în sens. Rostirea lor ar fi inteligibilă, într-un grad mai mare. Ele ar deveni sonore, în măsura în care urechea internă (cea nedezlegată de limbă şi sunet) ar fi angajată într-un mod viu la perceperea lucrărilor. Judecând în plan formal, adică în planul tipului de alcătuire şi prezenţă, mi se pare că lucrările ar câştiga în dimensiune conceptuală. Ansamblul Peisajelor apostolice are o structură conceptuală, în sensul în care fiecare imagine urmează o gândire în parte şi în întreg totodată. Ei bine, introducând în imagine litera şi făcând direct lizibil sensul, pictura devine conceptuală şi-n formă, nu numai în structură. Altfel spus, prin conceptualizare formală, ceea ce în prima intenţie era substrat textual trece în planul evidenţei mesajului. Or, tocmai asta e problema. De ce aş trece pictura din planul întrebării în planul afirmării? Din planul intuiţiei în planul citirii exacte? Din planul unei litere nevăzute în planul cuvântului sonor? Din planul invizibilului text în planul textului perfect lizibil? Din planul unui probabil sens în planul unui mesaj evident? Până la urmă, de ce aş compromite o viziune picturală cu un mod contemporan de a pune în vedere o imagine? Peisajele apostolice – le numesc aşa pentru că prin ele îmi fac programat mărturisirea de credinţă şi apostolatul. Mărturisesc că minunata fire a lucrurilor, frumoasa lor alcătuire şi adevărul lor sunt dumnezeieşti. Pricina lumilor, văzute şi nevăzute, Cauza cauzelor, e una singură: Dumnezeu. / D290720121503H / Pictez Omul, Peisajul, Obiectul. Pentru că mă interesează generalul fundamental. Şi ridicarea la simbol. De aceea, pe pânză Figura e una metaforică, Peisajul e unul simbolic, iar Obiectul e unul alegoric. / „A evidenţia prin omisiune” înseamnă a pune în valoare ceea ce nu se vede. / M010820121112H / N-am pomenit (atât cât ar fi meritat, cred), în jurnalele de atelier, despre estetica fragmentului sau despre cât de frumos şi întreg este (paradoxal) în arta modernă un corp ciuntit sau o figură fragmentată (dupa modelul statuarului antic, păstrat uneori recompus din fragmente). / V030820121700H / Actul meu pictoricesc este post-uimire. El urmează simţământului de frumuseţe a firii. Vederea mea, fără imaginaţie, e doar în momentul prim al perceperii grandorii în simplitate a Naturii. Eu nu mă opresc la notarea pură şi simplă a naturalului, ci merg mai departe, la notarea cerebrală a supra-firescului. Vederea mea se încarcă cu structuri, concepte, principii şi devine viziune, pe de o parte, iar pe de alta, se descarcă (într-o măsură mare) de fidelitate şi descriptiv. / L130820121136H / În cultura creştină şi bizantină (simplificând foarte mult) avem două fundamente, ca două pietre preţioase: cuvântul şi imaginea. Evoluţia în întregime a acestei culturi poate fi văzută sub semnul Cuvântului Întrupat şi devenit icoană, după modelul pe care Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin venirea Lui în lumea subcerească ni l-a oferit. Sfinţii Părinţi ne-au dat cuvinte. Capitale! Pictorii vremurilor ne-au lăsat imagini. Totale! Sfinţii Părinţi ne-au dat scrise în litere şi conştiinţe, negru pe alb, dumnezeieşti imagini în cuvânt. Pictorii, în schimb, ne-au lăsat pictate în forme şi culori dumnezeieşti cuvinte în imagine. Teologi insuflaţi au fost, fără îndoială, şi unii şi alţii. Celor dintâi le datorăm dogmele Bisericii şi mistica devenirii fiinţei. Celor următori, le datorăm iconografia Bisericii şi puterea mărturisitoare a imaginii. Ei bine, dacă pentru dumnezeieştile cuvinte ale Evangheliei avem icoane, pentru dumnezeieştile imagini în cuvânt ale Sfinţilor Părinţi, de ce n-am avea? Petre Țutea spunea într-unul dintre interviurile acordate că el nu este teolog, dar că el teologhiseşte. Ceea ce vreau să-mi fie îngăduit este să pun în imagini (după măsura mea şi cu atentă cercetare), mici exerciţii de teologhisire spre folosul oamenilor. / La mine imaginea a premers cuvântului şi şi-a pretins, în mod minunat, argumentaţia. / S080920121450H / Imaginea emblemă a expoziţiei ar putea fi cea a Omului dus-întors – adică imaginea unui om în prag, un om „între” şi „întru” două spaţii existenţiale. Extrapolând, gândesc mai departe că însăşi expoziţia mea, aceasta, e una de prag, pentru că închide sau deschide, și pentru că e un eveniment de trecere. De la o perioadă trecută, în care am avut gura pe jumatate închisă, la o perioadă viitoare (ca un prezent continuu), în care voi încerca să spun ce am de spus. / V231120121523H / Pe mine nu mă interesează picturalitatea decât în măsura în care sensul lucrării are nevoie de efect. Eu cred că sensul îşi cere propriul efect în mod necesar. / A trăi pictura ca pe o rânduială dintr-un cosmos, în chip fenomenal, rotund, ca pe un rost de viaţă, în care stă un mod minunat de a fi, sensibil şi conștient, cu un anume fel de gândire-integrată, cu un anume fel de faptă-fundamentată, şi cu un anume fel de misticism. Să simţi că locuieşti lumea lui Dumnezeu şi să crezi în puterea Duhului Sfânt, să fii deci fiinţă rezonantă, înseamnă să trăieşti spiritual. / A trăi lumea ca țărână – precum Țăranul, A trăi lumea ca leac – precum Naturistul, A trăi lumea ca ecuaţie – precum Fizicianul, A trăi lumea ca şi cruce – precum Călugărul, A trăi lumea ca şi creaţie – precum Artistul Înseamnă a trăi împlinit.

Blogcatalog prefaţat de CRISTINA BOGDAN / A PICTA CU LUMINĂ INTERIOARĂ

Orice viață adevărată este întâlnire, scria Martin Buber în eseul Eu și Tu. Suntem toți rezultatul întâlnirilor de care am avut parte, pe care le-am traversat, de care am fugit, în care am intrat cu frică sau speranță, pe care le-am așteptat sau imaginat până când au părut că prind contur real. La intersecția dintre hazard și destinal, în clipa mirabilă dintre ar fi putut să fie și a fost, întâlnirea rostuiește în noi o altă înțelegere a lumii și a sinelui. Pentru cel care zăbovește meditativ asupra lucrărilor lui Constantin Cioc prima întâlnire este mediată de jocul luminii și al întunericului, de felul în care ochiul deslușește decupajele pe care prezența luminii le rânduiește pe pânză. Gestul fondator al acestui demers pictural amintește de prima separare ontică: cea a luminii de întuneric. La toate nivelurile între-vederii pictorului cu lumea (naturii, a obiectelor sau a omului), clipa intersectării este trăită sub zodia privirii care intuiește, caută, atinge contururi chiar dincolo de vizibil. Lumina nu este aici doar „instrumentul” care permite vederea biologică și înțelegerea mediată de simțuri, ci, mai ales, filtrul care înlesnește descinderea înspre orizonturile tainei. Într-o carte dedicată foloaselor privirii (București, Ed. Paideia, 2002), Ioana Popescu semnala faptul că antichitatea sancționa „întoarcerea privirii în urmă, fie în timp, fie în spațiu, dorința de a vedea, de a experimenta direct ceva ce aparține deja altei lumi”. Constantin Cioc transgresează interdicția și își aruncă mereu năvodul privirii peste barierele începutului și ale sfârșitului, punând viața pământească între paranteze, pentru a se sili să stră-vadă ce era Omul înainte de a păși în întuneric și ce poate deveni reîmbrăcând veșmântul de lumină. Înluminații pe care ni-i aduce în preajmă sunt variante la diverse vârste trupești și sufletești ale lui Adam și ale Evei – primii oameni căzuți din lumină și cei dintâi ridicați din tenebre, prin pogorârea lui Hristos la iad. Orice cunoaștere este o naștere împreună cu realitatea cunoscută (connaître – con naître), iar artistul are astfel șansa de a trăi simultan căderea și înălțarea, coborârea în bezna morții și Învierea, teama damnatului de a părăsi spațiul edenic și bucuria fiului risipitor de a-l recâștiga. Postùrile personajelor evocă această mișcare dublă – între prăbușirea în genunchi și restaurarea omului, între atingerea temătoare a oglinzii de întuneric și pătrunderea în coridorul de lumină. Există mai multe aspecte care indică un posibil numitor comun al figurilor din ciclul Înluminaților. Chipurile personajelor sunt orientate stăruitor către colțul din stânga sus al tablourilor, acolo unde, în icoanele bizantine ale sfinților, apărea Hristos binecuvântând sau Mâna Lui în același gest al revărsării harice peste om și peste întreaga creație. Personajele sunt „mușcate” de întuneric, ciopârțite de tenebre, dar și invadate în zone-cheie de lumină. Detaliile anatomice se înscriu în această confruntare care structurează universul, timpul (alternanța zi / noapte) și interioritatea ființei umane (scindate între claritate și obscur), căci mâna poate deveni căuc-opaiț de lumină, urechea captează Cuvântul, pentru ca omul să re-intre în ascultare și să îmbrace astfel haina luminării, tălpile se înalță pe eșafodajul unei linii de foc care sparge densitatea întunericului. Corpurile Înluminaților pun mărturie pentru istorii diverse, experiențe ale ieșirii și ale intrării, nuanțe ale îndepărtării și ale revenirii, dar diversitatea acestor chipuri reunite într-un ansamblu impresionant și coerent ne sugerează în final ideea unicității, a întregului care se păstrează intact în fiecare secvență a lui, precum oceanul în picătura de apă. Simbolul Omului dus-întors, ca si cum ar ieși pe o ușă și ar intra pe o alta, cu trupul lăsat pradă aceluiași conflict dintre lumină și întuneric, ne indică perpetua noastră pendulare între păcătos și sfânt. Ca într-un rit de inițiere, făpturile imaginate de Constantin Cioc se află pe pragul dintre două stări, dintre două tărâmuri ontice, iar caracterul liminar pare a fi înscris definitiv în condiția umană. Paradoxurile acestei creații picturale se nasc și din faptul că personajele reprezintă modele de dincolo de timp, conturate însă cu mijloace înscrise și recognoscibile în durată, amintind chiar de unele trepte ale devenirii artei. Trimiterile implicite – la creația antică (prin simbolul trupului-coloană sau exhibarea corpului ciuntit, nu de Chronos, ca în sculptura moștenită din civilizațiile greco-romane, ci de invazia întunericului), la pictura bizantină (prin deformarea voită a corpului, alungirea și substanțializarea lui), la perspectiva renascentistă sau la accentele uneori expresioniste – mărturisesc însușirea unor estetici trecute, dar și reconceptualizarea lor. În termenii mediologului Régis Debray, din lucrarea Transmettre (Paris, Ed. Odile Jacob, 1997), „transferul transformă, iar informația transportată este remodelată, metaforizată, metabolizată (...) căci destinatarul nu primește niciodată exact scrisoarea pusă la poștă de expeditor”. Sugestiile tehnice ale modelelor culturale anterioare se simt, dar întregul nou creat vorbește despre depășirea unui teritoriu și inventarea propriei insule de creație. Antropologic vorbind, orice societate elaborează un model senzorial propriu. A te naşte într-o anumită cultură înseamnă a-ți însuși, încă din fragedă copilărie, un mod particular de a vedea, a auzi, a atinge, a mirosi și a gusta. La naştere, copilul percepe lumea ca un haos senzorial, fiind scufundat într-un univers de senzaţii neclare. Treptat, acest haos se ordonează într-o structură comprehensibilă, iar experiența senzorială este, în primul rând, un proces de interpretare, modelat cultural. Așa se explică faptul că există societăți care privilegiază un anume simț în detrimentul celorlalte. În universul pictural al lui Constantin Cioc simțul care le include sinestezic pe toate celelalte este privirea întoarsă spre lăuntru, spre punctul de unde uneori țâșnește, iar alteori susură izvorul de lumină. Ceea ce se vede pe pânză este urma lăsată de lumina interioară, cu care pictorul și-a înzestrat penelul. De aceea, deși optează pentru un discurs figurativ, tablourile nu ne înfățișează decupaje realist-descriptive, ci imagini-simbol, fragmente, flash-uri ale stărilor sufletești pe care pictorul reușește să le sustragă invizibilului căruia îi aparțin de drept. Artistul coboară ciutura gândului până în lumea de dincolo pentru a aduce la suprafață ceea ce nu poate fi văzut. Lupta lui nu se dă la fruntariile realului (luat doar ca punct de pornire), ci în locul geometric în care se produce schimbarea, conversiunea luminii lăuntrice în negură și a întunericului în luminos. În ciclul Vaselor alese sau al Timpanelor pentru lumină, obiectul este personajul compus și descompus, intrepretat și reinventat în funcție de felul și locul în care cade lumina pe pânză. La un prim nivel al lecturii, aceste tablouri ne înfățișează naturi moarte, populate cu artefacte casnice, desprinse dintr-un instrumentar al vremurilor de odinioară (un fier de călcat masiv, cu cărbuni, o vadră, o lampă cu ulei, o râșniță manuală pentru cafea ș. a.). Dincolo de atmosfera creată, felul în care sunt permutate obiectele în tablouri scoate la iveală un anumit limbaj, o logică de tip combinatoriu, în care rostul, așezarea sunt esențiale. Nimic întâmplător, nimic gratuit, nimic în plus sau în minus într-un univers al semnelor doar aparent umile. În termenii distincției lui David Le Breton între ochiul optic (cel care păstrează distanţa dintre subiect și obiectul privit, fiind într-o continuă mişcare) și ochiul haptic (cel care îşi apropriază elementul privit, îl ia în stăpânire ștergând distanțele), se poate spune că felul în care inserează Constantin Cioc obiectele în spațiul plastic ne conduce către o lectură tactilă. Artefactele alese cu grijă trec proba imaginată de Martin Heidegger (Originea operei de artă, trad. de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, București, Ed. Humanitas, 2011) pentru a-și dovedi apartenența la statornicia lumii tradiționale: reușesc să inspire încredere. Și, pentru a respecta principiul oximoronic care subîntinde întreaga creație a lui Constantin Cioc, ele stârnesc în același timp un soi de neliniște, pentru că privitorul simte nevoia de a le decoda, de a desluși dincolo de concretețea obiectului simbolul pe care îl închide în sine, de a încărca, la rândul lui, cu semnificație lumea care i se așterne înaintea ochilor. Efortul exegetic maxim îi revine însă privitorului atunci când își îndreaptă atenția către Peisajele apostolice. Pentru cei familiarizați cu simbolistica creștină, unele dintre imagini par a-și oferi mai lesne înțelesul. Monograma hristică, peștele, potirul sau personajul înfășurat în giulgiu evocă o întreagă istorie a creștinătății, ascunsă iarăși, ca în epoca catacombelor, nu în măruntaiele pământului, ci în fibrele pânzelor. Nimic ostentativ în aceste peisaje care conțin, de fapt, cheia unei mărturisiri de credință. De altfel, artistul subliniază răspicat această apartenență în jurnalul său de atelier: „Eu sunt ceea ce sunt – creştin şi pictor, în acelaşi timp. Prin pictură fac o mărturisire de credinţă”. Pentru Constantin Cioc, pictura trebuie să aibă un sens adânc și să stârnească un efect, să producă în privitor un mic cataclism, o furtună interioară care să-l determine să-și pună întrebări, să-și regândească devenirea, parcursul, ființa. Creatorul însuși zăbovește timp îndelungat căutând resorturile care-l determină să acționeze, care-i orientează travaliul într-un anumit fel, după cum dovedesc monologurile interioare consemnate în jurnal: „Petrec mult timp adăstând, privind, judecând, pândind lucrarea. Oare încotro o va lua? Oare ce-mi cere? Oare ce-mi dă? Oare ce-mi spune? Ce sens are pentru mine? Şi oare ce înţeles poate avea pentru alţii?” Sensul pe care artistul îl descoperă în sine, după ce străbate punțile celor trei întâlniri esențiale ale existenței – cu natura, cu semenii și cu Divinitatea –, este unul profund creștin. Aceasta e pecetea din care izvorăște lumina interioară care se răsfrânge pe trupurile Înluminaților, răzbate prin Timpanele menite s-o capteze sau subliniază dialogul tainic al Vaselor alese. A picta cu lumină interioară înseamnă a avea curajul de a recunoaște la scenă deschisă, în fața unei societăți secularizate, care prețuiește adesea nimicul sau non-sensul, că totul are un rost, că lumea însăși este așezată pe un temei și că sensul vieții și al creației este unul transcendent, care ni se ascunde și ni se revelează deopotrivă. Tablourilor gândite și țesute cu migală de Constantin Cioc (ca și existenței pictorului, care se identifică pe de-a-ntregul cu lucrul mâinilor lui) li se potrivește lecția umilinței propusă de părintele André Scrima: „... să fim unealta lui Dumnezeu, într-o libertate deplină, încât nu putem fi niciodată «plini» de noi înșine, adică nu putem avea «conștiința» deplină a sensului itinerarului nostru. Ne mișcăm în destinul nostru ca într-un mister. În același timp, și Dumnezeu ne acceptă așa, ne călăuzește așa: e semerenia Lui. La acest cel mai înalt nivel a două smerenii se face întâlnirea noastră cu El.” (Ortodoxia și încercarea comunismului, vol. îngrijit de Vlad Alexandrescu, București, Ed. Humanitas, 2008). Arta lui Constantin Cioc este modul lui unic de a întâlni lumea, de a o întâmpina și de a se lăsa întâmpinat de ea, așezând mereu în oglinda gândului devenit imagine fragmente din minunata fire a lucrurilor de a fi, precum odinioară Petru Creția, în paginile sale, luminile și umbrele sufletului. Cristina Bogdan