Respirări

L06081993 / Ceea ce caut nu este o definiţie totală, atotcuprinzătoare sau mult ştiutoare a omului, ci ipostaze ale definirii lui, feluri de oameni-metaforă, sfinţi pe jumătate, pe jumătate trişti./ 1998, martie 21 / Totalei degajări de conţinut şi tendinţei de FORMALizare (în vogă azi) cred c-ar trebui să-i opun intenţii de mesaj, pe un temei bine construit. Plasticităţii orizontuale ar trebui să-i dau verticalitate ideatică. / Brădet, Duminica Paştelui / În faţa Naturii mă simt golit (eliberat) de angoase şi prejudecăţi. Sunt sincer. Între mine şi Natură nu mai pun o terţă şi-nchipuită persoană judecătoare, o virtuală opinie (publică?!) sau vreun curent de „aer” postmodern. Şi sunt liber. În Natură, lucrul meu nu e sofisticat. E direct. Şi scurt, după acuitatea observaţiei, după puterea ştiinţei şi după justeţea execuţiei. Plăcerea cu care descopăr Natura, alegerea locului şi degajarea picturii dau lucrului meu multă viaţă. Între ceea ce văd şi ceea ce fac nu e decât o distanţă în timp. Între „ochi” şi „expresie” e doar cuminţenia mâinii. / 1998 09 15 / Cel puţin jumătate din timpul de lucru reflectez la ce-am făcut şi mă gândesc la ce voi face… Intuiţia, simţirea, cugetarea şi măsura alcătuiesc pătrarul împlinirii mele artistice. / S080720061516H / „En art, la notion de beauté a cédé le pas sur ce qui fait sens. Un sens que donne le regardeur autant que l’artiste.” (Jean-Maurice de Montremy) Va să zică, din perspectiva celor doi termeni de frumos şi de sens, istoria artei se împarte în două epoci distincte: o epocă glorioasă a frumosului, trecută, în care sensul pare să-i fi fost subordonat; şi o epocă victorioasă a sensului, actuală, în care frumosul se limitează la sens, sau în care se crede că numai ceea ce face sens e frumos. / D270820062436H / Unele lucruri pe care le facem cu mai multă sau mai puţină ştire, disparat sau nu, se leagă ca şi când în dosul lor ar exista o conduită ascunsă, tainică. Îmi vine să cred foarte tare în omul tainic. / V150920062336H / Am făcut atâta bine şi-am recuperat (acum mai bine de un an) un fragment dintr-o lucrare la care ţineam. Revederea acestui fragment a înviat un proiect (cel al Înluminaţilor) pe care îl îngropasem în sinea mea. N-am avut la îndemână hârtia cea mai bună pentru prinderea lui în imagine, dar am reuşit să fac câteva schiţe de punere în spaţiu, şi, mai mult, să dau proiectului o extindere interesantă. / V100420092344H / Îmi bate lumina în timpane şi sunt foarte fericit. Pictez. Doamne, ce bine e să ai un rost pe lumea asta! / M140420091157H / Eu sunt ceea ce sunt – creştin şi pictor, în acelaşi timp. Prin pictură fac o mărturisire de credinţă. / M280420091054H / În lucrările Înluminaţilor apar uneori trei rânduri de lumină (care ating corpul): una, care spală capul şi unul din umeri; alta, care spală pieptul, pântecele şi o mână; şi încă una, care spală picioarele. / Uitându-mă lung la lucrările mele bag de seamă că eu situez omul-privitor de partea obscurului în raport cu clarul figurat. Oare situarea lui în această perspectivă nu este ea corectă, ţinând cont de condiţia lui de trecător prin întunecata pustie a acestei lumi ? Oare nu trecerea e de-săvârşirea omului ? / V050220101510H / Cred că orice rost începe cu aşezarea. Şi se termină cu lucrul aşezat. Exact acum zece ani am ieşit din devenirea atelierului meu şi-am intrat în ispita unei alte deveniri. Pictura pe care o vedeam cu sufletul n-am apucat să o pun în lucrare. Lucrul meu n-a avut timp să se aşeze. Starea am păstrat-o. Arde ca o candelă în inima mea. Şi dă lumină mare. Lucrul va urma. Se va aşeza el oare? / Rostul omului este să se aşeze în mântuire. Prima lucrare a omului este asupra lui însuşi. Şi, de aici, primul lui lucru aşezat este credinţa. A doua lucrare a omului este asupra semenilor lui. Şi, de aici, al doilea lucru aşezat este cuvântul, mărturisirea. A treia lucrare a omului este asupra naturii. Şi, de aici, al treilea lucru aşezat este supra-vieţuirea. Treapta supra-vieţuirii prin pictură e oare mântuitoare? / D270620101227H / Înluminat ce înseamnă? Cel care vine în lumină. Cel care iese la vedere. Cel descoperit. Gol. Împărţit. Sau cel ce intră în baia de lumină divină. Cel ce se spală. Se primeneşte. Cel înviat. Şi îmbrăcat cu lumina ca şi cu o haină. / V290120111248H / Sunt într-o mare întârziere. Şi cu nerăbdarea crescută. Defazarea dintre proiectele concepute şi realizarea lor mi se pare enormă. Practic, toate proiectele mele n-au depăşit faza de promisiune sau de posibilitate încă. Din punctul de vedere al momentului de lansare al proiectelor, unele dintre ele au pierdut din „fierbinţeală”, dar ramân totuşi actuale, mocnind. / Vreau să pun un semn de actualitate între ceea ce îmi propun să fac şi ceea ce reuşesc să produc. Vreau să dau corp unei idei în timp real. Vreau ca lucrul meu, devenit în viziunea mea „credibil”, să aibă, fară întârziere, timpul lui imediat de realizare. Nu mai vreau să am lucrări în aşteptare. Ci lucrări în curs de realizare. Vreau să creez şi să produc lucrări la timpul prezent. / S050220111614H / Notez idei. Una după alta, zi de zi, mereu. De parc-aş fi pictor de idei. N-am idei picturale (care să fie ale picturii în mod special), dar am poveşti care se cer spuse în culoare. Am imagini, mai mult sau mai puţin pure, mai mult sau mai puţin simple. Am imagini cu tâlc, imagini ale unui sens, care se cer citite şi care dau de înţeles. Am imagini care sunt literalmente încărcate, nu de figură, ci de text. Am imagini care fac trimitere la, şi care pretind marginalii. Nu sunt un pictor „curat”, a cărui pictură naşte pictură. Ci sunt un pictor tulburat de gândul că are ceva de spus. Nu sunt nici un „pictor cu program”, care pictează o teză, argument după argument. Ci sunt un pictor care propune un mesaj (inspirat sau insuflat, nu știu) şi care susţine un crez. Pictura este modul meu personal de a spune CREZ-ul. / S160720111915H / Dacă ea, pictura, nu cere şi nu poate angaja înţelegerea cuiva înseamnă că e gratuită. După mine, ea trebuie să impresioneze profund. Rostul ei este să umble la fiinţă, să tulbure conştiinţe, să dea de gândit. / M250720121137H / Ideea în-scris-urilor la Peisajele apostolice mă cucereşte. Încă nu ştiu dacă n-ar fi bine să cedez la presiunea acestei idei şi să sacrific ideea primară – de pictură ca un text nescris. Scriind textele, apostolia peisajelor s-ar împlini, s-ar rotunji în sens. Rostirea lor ar fi inteligibilă, într-un grad mai mare. Ele ar deveni sonore, în măsura în care urechea internă (cea nedezlegată de limbă şi sunet) ar fi angajată într-un mod viu la perceperea lucrărilor. Judecând în plan formal, adică în planul tipului de alcătuire şi prezenţă, mi se pare că lucrările ar câştiga în dimensiune conceptuală. Ansamblul Peisajelor apostolice are o structură conceptuală, în sensul în care fiecare imagine urmează o gândire în parte şi în întreg totodată. Ei bine, introducând în imagine litera şi făcând direct lizibil sensul, pictura devine conceptuală şi-n formă, nu numai în structură. Altfel spus, prin conceptualizare formală, ceea ce în prima intenţie era substrat textual trece în planul evidenţei mesajului. Or, tocmai asta e problema. De ce aş trece pictura din planul întrebării în planul afirmării? Din planul intuiţiei în planul citirii exacte? Din planul unei litere nevăzute în planul cuvântului sonor? Din planul invizibilului text în planul textului perfect lizibil? Din planul unui probabil sens în planul unui mesaj evident? Până la urmă, de ce aş compromite o viziune picturală cu un mod contemporan de a pune în vedere o imagine? Peisajele apostolice – le numesc aşa pentru că prin ele îmi fac programat mărturisirea de credinţă şi apostolatul. Mărturisesc că minunata fire a lucrurilor, frumoasa lor alcătuire şi adevărul lor sunt dumnezeieşti. Pricina lumilor, văzute şi nevăzute, Cauza cauzelor, e una singură: Dumnezeu. / D290720121503H / Pictez Omul, Peisajul, Obiectul. Pentru că mă interesează generalul fundamental. Şi ridicarea la simbol. De aceea, pe pânză Figura e una metaforică, Peisajul e unul simbolic, iar Obiectul e unul alegoric. / „A evidenţia prin omisiune” înseamnă a pune în valoare ceea ce nu se vede. / M010820121112H / N-am pomenit (atât cât ar fi meritat, cred), în jurnalele de atelier, despre estetica fragmentului sau despre cât de frumos şi întreg este (paradoxal) în arta modernă un corp ciuntit sau o figură fragmentată (dupa modelul statuarului antic, păstrat uneori recompus din fragmente). / V030820121700H / Actul meu pictoricesc este post-uimire. El urmează simţământului de frumuseţe a firii. Vederea mea, fără imaginaţie, e doar în momentul prim al perceperii grandorii în simplitate a Naturii. Eu nu mă opresc la notarea pură şi simplă a naturalului, ci merg mai departe, la notarea cerebrală a supra-firescului. Vederea mea se încarcă cu structuri, concepte, principii şi devine viziune, pe de o parte, iar pe de alta, se descarcă (într-o măsură mare) de fidelitate şi descriptiv. / L130820121136H / În cultura creştină şi bizantină (simplificând foarte mult) avem două fundamente, ca două pietre preţioase: cuvântul şi imaginea. Evoluţia în întregime a acestei culturi poate fi văzută sub semnul Cuvântului Întrupat şi devenit icoană, după modelul pe care Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin venirea Lui în lumea subcerească ni l-a oferit. Sfinţii Părinţi ne-au dat cuvinte. Capitale! Pictorii vremurilor ne-au lăsat imagini. Totale! Sfinţii Părinţi ne-au dat scrise în litere şi conştiinţe, negru pe alb, dumnezeieşti imagini în cuvânt. Pictorii, în schimb, ne-au lăsat pictate în forme şi culori dumnezeieşti cuvinte în imagine. Teologi insuflaţi au fost, fără îndoială, şi unii şi alţii. Celor dintâi le datorăm dogmele Bisericii şi mistica devenirii fiinţei. Celor următori, le datorăm iconografia Bisericii şi puterea mărturisitoare a imaginii. Ei bine, dacă pentru dumnezeieştile cuvinte ale Evangheliei avem icoane, pentru dumnezeieştile imagini în cuvânt ale Sfinţilor Părinţi, de ce n-am avea? Petre Țutea spunea într-unul dintre interviurile acordate că el nu este teolog, dar că el teologhiseşte. Ceea ce vreau să-mi fie îngăduit este să pun în imagini (după măsura mea şi cu atentă cercetare), mici exerciţii de teologhisire spre folosul oamenilor. / La mine imaginea a premers cuvântului şi şi-a pretins, în mod minunat, argumentaţia. / S080920121450H / Imaginea emblemă a expoziţiei ar putea fi cea a Omului dus-întors – adică imaginea unui om în prag, un om „între” şi „întru” două spaţii existenţiale. Extrapolând, gândesc mai departe că însăşi expoziţia mea, aceasta, e una de prag, pentru că închide sau deschide, și pentru că e un eveniment de trecere. De la o perioadă trecută, în care am avut gura pe jumatate închisă, la o perioadă viitoare (ca un prezent continuu), în care voi încerca să spun ce am de spus. / V231120121523H / Pe mine nu mă interesează picturalitatea decât în măsura în care sensul lucrării are nevoie de efect. Eu cred că sensul îşi cere propriul efect în mod necesar. / A trăi pictura ca pe o rânduială dintr-un cosmos, în chip fenomenal, rotund, ca pe un rost de viaţă, în care stă un mod minunat de a fi, sensibil şi conștient, cu un anume fel de gândire-integrată, cu un anume fel de faptă-fundamentată, şi cu un anume fel de misticism. Să simţi că locuieşti lumea lui Dumnezeu şi să crezi în puterea Duhului Sfânt, să fii deci fiinţă rezonantă, înseamnă să trăieşti spiritual. / A trăi lumea ca țărână – precum Țăranul, A trăi lumea ca leac – precum Naturistul, A trăi lumea ca ecuaţie – precum Fizicianul, A trăi lumea ca şi cruce – precum Călugărul, A trăi lumea ca şi creaţie – precum Artistul Înseamnă a trăi împlinit.