Păcatul

"O lumînare care luminează o cameră întreagă,dacă o vezi sub razele soarelui de miazăzi,nici nu se mai vede flacăra,de mult ce se stinge.Nu s-a stins.Arde lumînarea,dar de lumina soarelui nu mai vezi flacăra.Așa e și păcatul.Ce are bun păcatul?Ce are luminos păcatul? Se stinge în lumina adevăratei viziuni a ceea ce căutăm."

Părintele Ieroschimonah Rafail Noica

(Text reprodus după conferința ținută în data de 06 Noiembrie 2006,la Alba-Iulia.Sursa:You-Tube)

Compunere de atelier 2

V220720161521H / Cînd m-apuc de pictat o icoană,tot ce știu nu-mi folosește la nimic.La icoană trudesc.Icoana nu e în mînă,nu e în culori.Truda mă alcătuiește.Dacă n-am rugăciune,caut cuvinte de rugare,și mă trudește nevoința.Dacă n-am icoană,în mine însumi,caut Protoicoana,și mă trudește neasemănarea.

M100820161959H / Domnul-Dumnezeul meu, mă muncește la icoana Sa.

Rost.Rostire.Duh

• Să trăiești omenirea ca pe un singur om.Unul înmulțit cu unul înmulțit cu unul face tot unul,și unul devine.
•  Omul n-are aripi,dar zboară.
• Rugăciunea,ca lucrare a devenirii noastre duhovnicești întru ființă,este făurirea cea mai grea a omului.Mult mai ușor zidești o civilizație întreagă decît propriul tău suflet.
• Bățul cu care învîrți în jar,ș-acela arde.Asta e rugăciunea.Te mistuie.
• Însușindu-ne,asumîndu-ne anumite greutăți,scăpăm de ele.
• Dac-am crezut ceva bisericesc,întotdeauna s-a adeverit.Atenție la verosimil.Dumnezeu nu încearcă să fie verosimil.Adevărul se apără prin sine.Minciuna trebuie să fie verosimilă.Ea trebuie  să apară ca adevăr,ca să fie credibilă.
• Omul nu are decît ce poate da,și nu are decît ce este.

Părintele Ieroschimonah Rafail Noica (texte din contextele You Tube)

Matca

M290620161519H
Sutele de imagini despre artă văzute azi pe net,stînd acasă,m-au stîrnit.După cum m-au stîrnit şi sutele de cuvinte citite mai ieri din Antimetafizica,în mers către sau dinspre atelier.Am momente cînd acumulările de soiul ăsta-cantitative,mă deblochează şi dau la iveală idei,rostiri,faceri de spirit.Această stare de acumulare cantitativă o caut,nu o dată.Pentru că ea funcţionează ca o baie de lumină creatoare,în care mi se pare că intru mizer,banal,obscur,şi ies curat,proaspăt,strălucitor.

Sigur-în genere,acumulările cantitative se pot petrece pe diverse nivele calitative de stare spirituală.Una e să reciţi rîvnitor,de exemplu,rugăciuni,alta e să cînţi induioşător pricesne,şi alta e să tîngui liturghisitor nişte psalmi.Sau,una e să vorbeşti o limbă "de cartier"-maternă,alta e să vorbeşti o limbă literară-învăţată,şi cu totul alta e să vorbeşti o meta-limbă a cuvintelor de dincolo de cuvinte.

Eu cred că nivelul de acumulări metafizice e cel mai aproape de esenţa umană,pentru că numai la acest nivel,omul este,în mod total,creator.Matca umană e "chip şi asemănare cu Dumnezeu",ceea ce înseamnă că e şi creatoare,într-o primă şi ultimă instanţă.Omul e vechi din nou în fiecare dintre noi.Ieri.Azi.Mîine.Mereu.Mă pot întîlni cu Adam cel Vechi,pe care prin suprapunere îl pot şi înnoi în efortul de a transcede lucrurile şi de a le numi,într-un fel primar,creator.Poate că asta înseamnă să fii poet:să chemi lucrurile pe numele lor.Nichita Hristea Stănescu,pentru mine,el e Poetul-în felul cel mai adamic cu putinţă,pentru că el mi-a redat sensul chemării lucrurilor pe numele lor,ba mai mult,el mi-a revelat necuvintele pentru nenăscutele şi nevăzutele lucruri nechemate de Adam.Niciodată pînă la rostirea lui Nichita n-am simţit,la propriu,prospeţimea cuvîntului,şi n-am văzut,de-a binelea,puterea cuvîntului.

În banalitate,oamenii se aseamănă între ei sub ordinul speciei muritoare.Împinşi de nevoi imediate,ei se retrag în obişnuinţă şi comoditate.În originalitate,oamenii se deosebesc între ei sub ordinul rasei creatoare.Ei vor să atingă mai mereu,cîtuşi de puţin,înălţimea adîncă a sensurilor originare.
În deosebirea oamenilor e o asemănare cu originarul.Iar în asemănarea lor este o îndepărtare de originar, către superficialitate,către aparenţă,către gratuit.

Notă:
"Antimetafizica,Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu"/ Editura "Cartea Românească"/1985
"Antimetafizica,in memoriam Nichita"/Editura Anastasia/2014

Reflexii-Reflecţii

”Valori personale”

În această primă postare legată de activitatea mea de profesor la Da Vinci Art School încerc să am o detașată privire asupra expoziției-organizată anul acesta,în mod miraculos, la ARCUB,și să remarc-ca un străin,total dezimplicat,mai întîi;puterea de expresie a lucrărilor,în stare să anuleze,prin raportare, grandoarea cadrului expozițional;apoi:frumusețea vederilor fereastră-din-fereastră,pe care dispunerea sălilor de expunere o prilejuiește;și-n ultimul rînd:unicul caz -dintr-o sută de copii,pentru care crucea e o valoare personală.

Compunere de atelier

”Chipul lui Hristos e în noi,ni s-a dăruit la botez.Adevăratul său chip.Dar nu poți ajunge la el decît prin icoană.Icoana are o valoare călăuzitoare(”normativă”) extraordinară,capitală;fără ea nu se poate!Pornești marea cavalcadă,o aventură spre lăuntrul tău,și ai nevoie de călăuză-ca să nu te pierzi,să nu te încurci pe trasee anapoda.Există o singură călăuză care te duce la adîncul nesfîrșit din tine,la chipul lui Hristos:icoana.”

”Dacă ești prea solemn,dacă îți imaginezi că,pictînd o icoană,te afli în momentul suprem al existenței tale,îți închipui și că meriți să faci lucrul acesta.Dar nu meriți.Nimeni dintre noi nu merită să facă chipul lui Iisus Hristos!...Mila lui,că nu ne trăznește în clipa cînd încercăm să-l facem!”

”ICONARUL ESTE MONAHUL ARTELOR.”

”Harul poate lucra și în interiorul picturii laice,dar o face în forme acoperite.Sigur că harul lucrează la Andreescu!Dar lucrează în chip acoperit.”

”Vechii iconari spuneau:CE-I PROST ÎN LUCRAREA ASTA E DE LA MINE.RESTUL ESTE DE LA DUMNEZEU.”

(Mai sus citatele cuvinte aparțin pictorului bine-cuvîntător Sorin Dumitrescu,și sunt frînte din grozava carte de dialoguri-”despre ucenicie”,scrisă de prea puțin lăudatul pictor Mihai Sârbulescu)

Poem iconic

După ce le-am trecut pe curat într-o carte (autograf) de poeziceri,am pierdut aceste schițe într-o sumedenie de hîrtii.Mă încăpățînasem să nu le arunc,și mă bucur că n-am făcut-o,pentru că ele au rămas singurele schițe-martor care-mi reprezintă in nuce ideea de poem iconic și de desen poematic.În esență,povestea acestor schițe e legată de o vizită la Institutul lumii arabe (IMA) din Paris,pe care am dorit s-o celebrez cu cîteva desene,pe care apoi,mai tîrziu,am simțit nevoia să le și adnotez.Din însoțirea iconicității cuvîntului cu literalul imaginii au ieșit aceste desene cu iz poematic.
Astăzi,mă gîndesc că experiența desenelor poematice ar merita continuată,și mă uit la regăsitele schițe ca la baza unui nou proiect artistic.

L180420161225H

Public,în sfîrșit,o notă de jurnal care privește lucrarea momentului.De multă vreme mi-am dorit să aduc la zi proiectele mele,în sensul că decalajul dintre timpul nașterii lor și timpul săvîrșirii acestora să dispară.

Reflecții de atelier

Am scris pe fruntea atelierului meu,în timp,două devize cu care mă identific total.Ele au urcat în  ființa mea spre rostire în mod firesc dinspre pictura pe care o practic.

Reflexii de atelier

Exerciţiu de respirare

D29112015/"Nina în verde"(N.Tonitza-Muzeul Zambaccian) îmi aduce aminte de studiile mele de licean.Mi se părea atunci (pentru că mi se impunea!) că lucrările mele nu merg destul de departe în studiu,că le lipseşte aprofundarea pe formă,sau că formelor  le lipseşte aşezarea în spaţiu,că sînt plate.Îmi aduc aminte că mă mulţumeam (precum Tonitza-în unele "cazuri")să fixez armonic (în culori) şi proporţional corect (în raporturi de forme) o figură în cadru.Mi se părea (pentru că mi se spunea!) că studiul făcut la prima simţire nu-i destul,şi că a-l opri din mers,înseamnă a-l păstra într-o stare de superficialitate.Nimic mai fals!Proasta şcoală a academismului searbăd mi-a inoculat un demers-adică,un mers către un scop final,greşit.Dumnezeu ştie cît de tare m-am împotrivit mersului către un soi de moarte a lucrărilor mele,în acelaşi timp în care m-am silit să-mi depăşesc aşa zisa stare de "superficialitate".Ce rău îmi pare că nu mai am nici un studiu din perioada liceeană?! Mă gîndesc acum că adevărata şcoală de artă,nu e învăţămîntul sistematizat-după nişte rigori academice,aplatizant-după o platformă de reguli reprezentaţionale,şi uniformizant-după un model de calibrare estetică,ci muzeul,şi nu o sumă de constrîngeri înţelegătoare,ci o grămadă de libertăţi cercetătoare.Îmi dau seama acum că adevărul lui Tonitza trebuia să fie pentru mine (şi-ntr-un fel ascuns a şi fost!) mai tare decît orice lecţie de aprofundare rigoristă.Ani la rînd,mi-am omorît (sau doar nimicnicit) prima bucurie de a picta cu pretinsul scop al "studiului terminat".De ce să pictezi altfel decum simţi?În locul constrîngerii predate şi cerute,e de preferat libertatea asumată,alegerea personală.
Calea marii arte (după cum ne-o arată MUZEUL)aceasta este: să fii tu însuţi,liber şi asumat.

"Temeiuri" fără temei

"Temeiuri"-le salonului de artă din 2013,de la sala Constantin Brâncuşi a Parlamentului României,n-au avut pentru mine nici un temei de participare.
Ce temei programatic ar putea să aibă o expoziţie a cărui singur criteriu de prezentare este amalgamul democratic de nume şi lucrări?Ce temei calitativ ar putea să aibă un salon de artă in care toate lucrările tuturor artiştilor sunt acceptate fără discriminare valorică?Şi ce temei ideatic ar putea să aibă un curator pentru care nici neîncadrarea în tema propusă nu contează?

Studiu 3-Istoria unei deveniri

• Revederea şi adăugirea clasicelor "ediţii" de pictură făcute pe eternele teme ale figurii umane,ale naturii statice şi ale peisajului,au început cu această lucrare. Afirmarea clarului și obscurului ca termeni antinomici ai picturii mele,a început cu această lucrare.Misterioasa punere în scenă a luminii,a început cu această lucrare.Transfigurarea alegorică a obiectelor în ”vase alese”,a început cu această lucrare.Pictura ca text și subtext,a început cu această lucrare.Minunata fire a lucrurilor de a fi”,ca proiect pe viață,a început cu această unică lucrare.
• Ceea ce la început nu era decît o formulă vizionară de a revedea cele trei teme ale clasicității trecute în cheia clar-obscurului lor consacrat,a devenit mai apoi un mod implinit de ”a spune” ceva despre natura lucrurilor. 

Studiu 2-Istoria unei deveniri

• Cînd mi-am aşezat şevaletul în drumul livezilor de la Brădet,lîngă o oarecare şură,n-am ştiut că m-am aşezat de fapt într-o anume răscruce.Abia la sfîrşitul zilei,cînd am terminat ş-a doua schiţă,mi-am dat seama c-am lăsat în urmă modul distant şi documentarist de a face peisaj şi că aveam înainte promisiunea unui alt mod-intimist şi vizionar,de a trata frumuseţea naturii.Ordonarea selectivă a datelor peisajului a apărut,ca intenţie,pentru prima dată în aceste schiţe.Interludiul luminos,ca interval între planurile de adîncime,a apărut pentru prima dată în aceste schiţe.Iarăşi,paradoxul accentului care răstoarnă percepţia spaţială în acelaşi timp în care o şi fixeză ca centru de interes,a apărut pentru prima dată în aceste singulare schiţe.
• Firescul Naturii e plin de Frumos.Pentru că e plin de Dumnezeu.
• ”Peisajul unui sentiment”este cel în care încerc să realizez un continuum relațional între ”sentiment”,”credință”și ”peisaj”.

Studiu-Istoria unei deveniri

 

• Din dubiul căutării am ieşit în largul unei mirabile certitudini,cu acest crochiu.Din mreaja întrebării aruncate la încercare am scos un tulburător răspuns,cu acest crochiu.Din rutina unei cercetări minore am dat la iveală nota majoră a unui sens,cu acest crochiu.Din nebuloasa încercuire a lipsei de viziune am scăpat în fabulosul cerc al imaginarului metaforic,cu acest crochiu.Din banalitatea tehnică a unui exerciţiu figurativ am fugit într-o nouă obiectivitate şi dintr-o simplă mişcare de pensulă am trecut din anticamera realităţii într-o miraculoasă baie a suprarealităţii,cu acest unic crochiu.
• Eu îmi respect ideile cu religiozitate.
• O idee e o suflare de gînd care-ți umflă pînzele conștiinței în călătoria ta spre Sens.

Crochiuri

Cîndva,examenul de admitere,la oricare din cele trei facultăți de arte plastice existente în țară,era gîndit ca un examen de capacitate.În condițiile în care numărul locurilor scoase la concurs,pe facultăți și secții,era extrem de mic în raport cu numărul candidaților-din ce în ce mai mare,de la an la an,condițiile de admitere erau dure și concurența acerbă.Ei bine,lăsînd la o parte excepțiile de concurență neloială,în facultate nu puteai fi admis decît dacă erai foarte bine pregătit din punct de vedere academic-dat fiind faptul că sistemul de învățămînt artistic era unul de tip clasic,propriu școlilor occidentale de artă din secolul XIX. Pentru ca trierea candidaților să fie drastică,examinatorii academiști au decis să impună,ca o primă măsură de evaluare a capacității de gîndire plastică,o probă de ”foc”-cea a crochiurilor,care să fie și eliminatorie.Însă.pentru ca exigența evaluării să fie maximă,profesorii decidenți au hotărât c-această probă eliminatorie să se facă din memorie.Concret,asta a însemnat că,într-o primă etapă de examinare,candidaților li se impunea un model uman într-o mișcare prescrisă oficial,li se dădea un timp limitat de observare liberă a modelului și un timp precis de execuție în desen a celor observate.Avînd în vedere faptul că,pentru oricare dintre visătorii candidați,numai reușita de intrare la facultate ar asigura și intrarea în viața artistică,niciunul din ei nu-și putea permite să aibă,mai ales în etapa probei de ”foc”,emoții,trac,sau un cît de mic tremur de mînă.De aceea,proba de ”foc”-eliminatorie,nu era numai o probă de aptitudini,ci și o probă de rezistență psihologică,care viza capacitatea stăpînirii de sine a candidaților.

La vreo patru ani distanță de la terminarea facultății,în momentul în care mi-am propus să ”regăsesc” figura umană,m-am supus din nou unei probe de ”foc”încercînd să fac niște crochiuri,dar de data asta fară nici o altă presiune mentală în afara celei pe care mi-a procurat-o dubiul căutării.

Întotdeauna mi-a plăcut ca lucrul meu -desenat sau pictat, să aibă viață.Să fie făcut dintr-o suflare.De expirare.