Facsimile catalogate

V150820141315H/ Să pictez un înțeles, nu o formulă (împropriată). De pildă, formula curentă de a picta bizantin Chipul lui Hristos începe cu binecunoscuta proplasmă de umbră, peste care se aștern luminile, rând pe rând, urcându-le în strălucire până la alb. Dar această formulă nu arată nimic din Ceea Ce este Hristos în înțelesul Lui de Lumină a lumii. Și-atunci de ce e inutil să cauți, dincolo de formulă, înțelesul spre pictare? Nu de dragul înnoirii icoanei vreau eu să pictez înțelesuri suprafirești, ci de dragul adevărului lor. De ce n-aș încerca și eu să ridic bariera dintre substanța cuvântului sublimat în metaforă și insuflata formulă canonică de reprezentare iconografică? Ce-i drept, din substanța cuvântului scris în Evanghelii s-a hrănit icoana, fără să treacă însă pragul metaforic. Iconarul din vechime mi se pare că și-a construit sensul teologic rezumându-se sau oprindu-se cu strictețe la imaginea din cuvânt. Adică, dacă „pâine” se zicea în cuvânt, pâine se picta. Dar dacă „pâine a durerii” se zicea-n cuvânt, asta nu se putea picta, pentru că acest cuvânt cu sens figurat n-are imagine proprie. Deci iconarul din vechime își restrângea relatarea iconografică la sensul propriu al cuvintelor. Nu imagini văzute în cuvânt vreau eu să pictez, ci înțelesul unor cuvinte pentru care nu există încă imagini.